File pierdute...

    Demult nu am scris pe blog...nu pot zice cauza exactă, poate chiar nici nu am scuză. Aș vrea să vorbesc despre ceva poate banal  și totuși special. Stupid și totuși profund. Nu o să dezvălui ce anume, căci ea nu poate fi clasificată într-un compartiment anume, dar sunt sigură că o să vă dați seama. Pot zice, cu multă tărie, că ea nu are sfârșit. O dată ce există cu adevărat, limitele îi sunt străine. Și mulți cântă despre ea, poate chiar prea mulți, care nici nu au cunoscut-o, dar presupun, visează la ea. Și pare atât de abstractă, încât oamenii se complică în ea sau chiar îi neagă existență sau o înjură. De fapt e atât de simplă...atât de simplă, încât complicată... Deseori o asociem cu frumosul, cu tot ce-i pur, cald, impecabil... Ea nu provoacă suferințe, durere, iar cei care plâng și dau vina pe ea, o confund cu altceva.... Oare e perfectă? Desigur, căci nu există prototipul perfecțiunii. Ea poate schimba lumea, timpul, gândurile... Nu-s o persoană religioasă, dar chiar mă uimește cum fiecare nu-i fericit complet, până nu găsește omulețul cela, care să-l facă să se simte perfect, din toate punctele de vedere. Și poate până la urmă nu-l găsește, căci lumea e așa mare și diversă, iar timpul e așa scurt, dar mereu...inconștient, o caută în fiecare persoană, în fiecare vis, cântec, versuri....Chiar cred, că DOI fac UNUL. Și nu se iau în calcul eșecurile, prin care trecem ca să găsim sufletul pereche. Poate, chiar sunt mari, fatale...dar și perfecțiunea, în astfel de lume, cere mari sacrificii. Iar dacă nu o găsim, din disperare începem s-o imităm și uneori atât de excelent o imităm, încât chiar NOI începem să credem în ea...