Și atunci când toată liniștea interioară se prăbuște, când tot ce a fost viu și colorat se preface în negru...invadează durerea, amintirile cele mai plăcute încep să te sfâșâie, fără milă...te fac să suspii și să regreți necontenit...Regret pentru ce? Pentru ce a fost sau pentru ceea ce nu va fi? ... de ce să nu fie? nu există întuneric fără sursă de lumină...chiar și atunci când nu vezi, involuntar atingi momente care te roagă să le trăiești, indiferent de atitudinea de moment...
Suntem diferiți...uneori prea diferiți, căci putem să vedem alb atunci când e sur, putem să interpretăm o calitate și s-o adorăm, atunci când de fapt, standartele zic că e un defect. Putem să devenim iritați de la jocuri de cuvinte mai puțin plăcute, dar putem să le prelungim, fiind atrași de imprevizibilitatea lor....
Și ce dacă există societatea, care îți dicteaza viața, îți judecă gândurile...până la urmă, ajungând la intersecție tot TU ești acela care decide drumul....
Ei zic că greșești amarnic, tu nu asculți și mergi în direcția opusăEi zic că nu se merită, tu nu asculți și vezi o speranță în oceanul torturii
Și dacă totuși vei merge pe calea lor, va trece timp....și vei zâmbi. Căci ceea ce a fost nu poate fi schimbat de nici o lege, nu poate fi uitat, chiar dacă arunci totul....
Amintirile sunt codificate unic și nu pot fi furate nici chiar de timp
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu